Mami, e ok să-ți fie frică – călătoria la munte cu Vlad, partea întâi

Într-o oră de când ne-am hotărât am făcut bagajul și ne-am pornit pe munte, spre cabana Bârcaciu, alt.1550 m, Munții Făgăraș. Vă voi povesti aventura noastră în trei părți, că avem multe de împărtășit.

Luni, ultima săptămână de vacanță. Încercam să mă obișnuiesc cu ideea că mă apuc din nou de treabă. 2018 a fost un an plin de emoții și foarte activ fizic, așa că am avut nevoie de ceva timp de revenire. Încă mai am.

Cu muntele în suflet de la excursia de revelion, îi arăt lui Vlad o poză de la cabană cu câinele cel mai mare, în poteca de zăpadă care era de două ori cât el. La care Vlad zice:

-Vreau și eu acolo sus, la câine și la zăpadă.

Când aud inima se bucură, pentru că îmi doresc ca Vlad să prindă drag de munte. E o pasiune care contribuie profund la sănătatea fizică și mentală, deși în mod paradoxal,  trebuie să fii un pic dus cu pluta ca să o practici.

Mă gândesc ce am de făcut săptămâna asta, proiecte, întâlniri, nimic care să nu sufere amânare. Și oricum cu Vlad în vacanță și lângă mine, mai greu să lucrez. Într-o oră am făcut bagajul, ceva cumpărături pentru a completa echipamentul lui Vlad (nu merg pe munte iarna fără echipament adecvat) și ne pornim spre Sibiu.

E întuneric și deși am o experiență foarte mare la condus, tot nu estimez bine distanțele noaptea, lucru care mă enervează foarte tare, mai ales pe Valea Oltului.

Frustrată, îi spun lui Vlad:

-Nu estimez bine distanțele și mi-e frică să depășesc. Mă enervează super tare chestia asta!

El din spate îmi pune mâna pe umăr și spune:

-E ok să-ți fie frică, mami. Nu-i nimic. Mergi așa cum ți-e confortabil.

Mai că mi-au dat lacrimile, că nu puteam să-l pup și să-l iau în brațe. Nu trebuie să fiu tot timpul puternică și curajoasă? Pot să…îmi dau voie să îmi fie frică. Uitasem.

Vine o linie dreaptă mai lungă și depășesc până la urmă, așa după încă o mașină, că poate ăla vede mai bine noaptea, nu ca mine. Și Vlad spune:

-Vezi, mami, ai reușit!

Pfuuu. Că acum nu mai văd nimic de lacrimi. Respir adânc, mă șterg la ochi și mă gândesc din nou, ce am făcut să mă aleagă copilul acesta minunat ca mamă a lui.

Mai târziu pe la finalul călătoriei cu mașina, eu eram super obosită și se mai și lăsase o ceață deasă pe marginea Oltului.

-Oooof, nu văd nimic și parcă nu mai ajungem o dată, zic eu.

La care Vlad începe să râdă că ceața era când mai jos când mai sus și termometrul scădea de la -10 cu câte un grad pe minut și s-a oprit așa la -22. Și eu trebuia să scot bani de pe card. Și mă jeleam și-i ziceam să nu mai cobească că o să mai scadă, că parcă cum mai zicea ceva, temperatura se lua după el și mai scădea un grad. Vlad râdea de mine cum o să-mi cadă mâinile de frig. Eu de râsul plânsu, că mă gândeam și cum o să urcăm noi mâine pe frigul ăsta.

Citește și Nu mai pot, hai să ne întoarcem – călătorie la munte cu Vlad, partea a doua

Ce am învățat noi împreună?

  1. Să-ți urmezi intuiția și sufletul în detrimentul ”stai să mă gândesc”, ”am atâtea de făcut”, ”cum să placăm așa pe loc”, merită. Călătoriile spontane sunt cele mai faine.
  2. Pe munte se merge cu echipament adecvat. Nouă ne-au lipsit mănușile mai bune pentru Vlad. Și mi-am uitat geaca acasă, am împrumutat una. Și pantalonii windstopper… și…
  3. Tehnologia actuală ne permite să organizăm totul de pe drum. Avem toate condițiile îndeplinite să ne bucurăm de excursii spontane.
  4. Spiritul de echipă înseamnă să încurajezi și să motivezi.
  5. Că pe fond de oboseală suntem irascibili și spunem lucruri pe care le regretăm imediat.
  6. Râsul conectează și ajută la scăderea tensiunii și a oboselii.

De ce decid să fac efortul unei asemenea excursii, doar eu cu el, în condițiile în care a trebuit să organizez pensiune pentru câine, să-mi mut mai multe întâlniri și să îmi asum responsabilitatea echipamentului, căratului, mâncării, a banilor și a urcatului pe munte?

Mă gândesc că pasiunea muntelui o să îi aducă libertate, liniște și fericire. Când urci pe munte ești doar tu cu gândurile tale, nu te întreci cu nimeni, ești liber să faci ce vrei atâta timp cât respecți muntele și natura. Și trebuie să îți cunoști bine corpul și să observi ce se întâmplă cu gândurile tale.

Mă mai gândesc că va învăța să facă și chestii spontane din când în când, nu numai ceea ce ”trebuie”.

Mă gândesc că va fi și el alături de copiii lui când și dacă îi va avea. 

Și mai ales, Îmi ofer și mie bucuria de a lăsa totul baltă și a pleca în sus pe creste alături de un om fain. Cine nu-și dorește asta? 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *