Responsabilitate, consecințe și nevoia de afecțiune la copii

Astăzi a fost o dimineață cu emoții puternice, presiunea timpului și un pre adolescent supărat pe el că nu e mai responsabil.

Totul a început de ieri, când, deși eu i-am amintit de mai multe ori, Vlad s-a lăsat sedus de calculator și nu și-a terminat tema la franceză, așa cum declarase că vrea să facă. Știu că este foarte greu să conștientizeze timpul petrecut la ecran așa că de obicei îl ajut cu asta și îi spun să-și pună telefonul să sune după ceva timp sau îi aduc eu aminte să se oprească, că își dorea să facă și alte lucruri.

Aseară s-a oprit, însă nu și-a făcut tema, a tot amânat cu gândul că mai are puțin.

De dimineață, prima dimineață adevărată de toamnă, eu am petrecut mai mult timp cu cățelul afară și au rămas 40 de minute să ne pregătim de plecare. Vlad se tot pierde în alte activități și eu îi aduc aminte că mai are de făcut și tema, bagajul, pentru că am agreat să doarmă la un coleg și eu trebuie să mă pregătesc pentru o întâlnire așa că va trebui să mă ajute să-și împacheteze sandvișul și să-și pregătească și apa. Deja dăduse de mâncare la câine și era la masă cu cerealele.

M-am așezat și eu la masă după ce i-am făcut sandvișul și el aduce foaia cu tema. Sub presiunea timpului, Vlad nu reușește să se concentreze și așteaptă să-i dictez ce să scrie la franceză.  Eu încerc să îi explic, lucru care eșuează lamentabil și se termină cu lacrimi în ochi. Lasă că văd eu ce fac, zice el. Respir adânc, nu sunt emoțiile mele și mă duc să mă pregătesc de plecare, măcar să fiu gata la timp.

Când ajung în bucătărie, Vlad umezește un șervețel și eu mă întreb ce face. Curăță ghiozdanul. Ieri a vrut clătită cu dulceață la pachet, care a curs în caserolă, în ghiozdan și pe un caiet. Spre surprinderea mea, nu dă vina pe mine, zice doar că nu o să mai vrea clătită cu dulceață de acum la școală. Mă roagă să verific dacă a reușit să șteargă și îl ajut, mai era murdar.

Apă, a uitat de apă. Filtrul e gol, îl umple și așteaptă. E deja târziu, o să întârziem. Zice că nu-și mai ia, lasă așa. Eu apelez la rezerva noastră de urgență și îi dau o sticlă. Cred că și-a asumat destul în dimineața asta, vreau să îl ajut.

În mașină după ce plecasem deja își aduce aminte că a uitat să-și pună aparatul dentar. Trebuie să îl poarte aproape tot timpul și de după-amiază urmează să meargă la prietenul lui, nu va fi acasă. Ce facem mă întreabă. Eu răspund că nimic, asta e. Îl întreb unde l-a lăsat și îi spun că trebuie să încerce să își facă o rutină, ca să nu uite. După aceea îi explic și cu verbele și terminațiile cum stă treaba, nu știu dacă mi-am ales cel mai bun moment, sper însă că a înțeles acum, părea să fie liniștit.

Mi-e greu să îl las să facă el atâtea lucruri, parcă e mic încă. Mi-e și mai greu, atunci când suntem presați de timp și când el e adormit și aiurit, să nu îmi impun autoritatea. Mi-e greu să nu mă identific eu cu toate cele și să fiu detașată de activități, emoții, să creez cadrul doar, să ajut doar când îmi e cerut ajutorul. Câteodată îmi iese, câteodată țip și după aceea îmi cer scuze. Încerc să îl las să fie pe picioarele lui, să nu mai depindă de mine. Și totuși, de obicei dimineața, 10 minute stăm pe canapea, eu cu cafeaua, Vlad lângă mine și Ari peste, lângă, sub noi și ne drăgălim. Nevoia de afecțiune rămâne acolo indiferent de vârstă sau de specie.

Vă invit să vă înscrieți copilul la atelierele lunii octombrie ”Am curaj să vorbesc în fața clasei” pentru copii de 7-9 ani din 6.10 înscriere aici, ”Încerc, greșesc și merg mai departe” pentru copii de 9-12 ani din 7.10 și, înscriere aici. și ”Știința corpului” din 13.10 pentru copii de 7-0 ani, înscriere aici. Găsiți detalii despre evenimente și poze de la ateliere pe pagina de Facebook Cursuri Pentru Viață, vă așteptăm cu drag!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *